IONOGALVANIZAREA - partea a II-a

Pentru că a stârnit interes subiectul, revin cu completări despre IONOGALVANIZARE.
Când vorbim despre ionogalvanizare, trebuie să ne întoarcem puțin la baza electroterapiei clasice, cea din manuale, nu din "cum am prins noi din cabinet". Pentru că aici nu vorbim doar de medicamente, ci de electrochimie pură: acizi, baze, săruri și ioni.
Curentul galvanic este un curent continuu, cu polaritate fixă. Asta înseamnă că avem un pol pozitiv – anodul – și un pol negativ – catodul. Iar ceea ce ne interesează în ionogalvanizare este un lucru foarte simplu: ionii sunt împinși în țesut prin respingere electrică. Sarcinile de același semn se resping. Deci ionii pozitivi sunt împinși de anod, iar ionii negativi sunt împinși de catod.
De aici pleacă toată logica.
În manualele clasice de electroterapie, substanțele sunt adesea explicate ca acizi, baze și săruri. Aici "acizii" înseamnă practic radicali acizi/anioni, iar "bazele" se referă, în limbaj clasic, la radicali bazici/cationi (Na⁺, K⁺, Ca²⁺, Mg²⁺ etc.) — adică la ionul activ pe care vrem să-l împingem în țesut.
Acizii sunt substanțe care, atunci când se dizolvă, eliberează ioni negativi. De exemplu acidul acetic, acidul salicilic, acidul lactic, acidul boric. Toate aceste substanțe, când sunt în soluție, au anioni (ioni negativi). Iar dacă vrem ca acești ioni să intre în țesut, trebuie să îi punem sub electrodul care îi respinge – adică sub catodul (–).
De aceea, în practica clasică, toate tratamentele cu acizi – fie că vorbim de calcificări, miozite osificante, fibroză sau cicatrici – se fac la catod.
Pe de altă parte, bazele (în sensul de ioni pozitivi/cationi "bazici") sunt împinse în țesut atunci când sunt plasate sub electrodul care le respinge – adică sub anodul (+).
De aceea, tratamentele în care ionul activ este un cation (ex. Ca²⁺, Mg²⁺, Zn²⁺ etc.) se aplică la anod.
Apoi avem sărurile, care sunt combinații între un ion pozitiv și unul negativ. Aici apare nuanța importantă: nu sarea contează, ci ionul terapeutic pe care îl vrem.
De exemplu:
Clorura de calciu → ionul activ este Ca²⁺ → pozitiv → se pune la anod
Sulfatul de magneziu → Mg²⁺ → pozitiv → anod
Sulfatul de zinc → Zn²⁺ → pozitiv → anod
Iodura de potasiu → I⁻ → negativ → catod
Această regulă este aceeași indiferent dacă vorbim de substanțe "chimice" sau de medicamente moderne.
De aici intrăm în zona medicamentelor din ionogalvanizare. Ele nu sunt nimic altceva decât săruri sau esteri ionici, supuși acelorași legi electrice.
De exemplu:
Dexametazona fosfat este un anion (are sarcină negativă) → se pune la catod
Hidrocortizonul succinat → negativ → catod
Ketoprofen → negativ → catod
Lidocaina, Xilina → cationi → anod
Aici nu este loc de interpretare. Dacă pui o substanță la polul greșit, ea nu intră în țesut, pentru că nu mai este respinsă – este atrasă spre electrod și rămâne acolo.
Confuzia din practică apare pentru că, în timp, s-a pierdut această bază de electrochimie. S-a păstrat doar "rețeta": unde se pune dexametazona, unde se pune xilina. Dar fără să mai știm de ce. Iar fără "de ce", apar erori.
Ionogalvanizarea corectă nu se bazează pe obiceiuri, ci pe o regulă simplă: Ionii pozitivi la anod, ionii negativi la catod. Acizii (anioni) la catod. Iar sărurile — în funcție de ionul activ.